un editorial de Sorin Axinte (Partener, Glue)
…un an prost?
2009 s-a dovedit anul intoarcerii cu picioarele pe pamint. De unde starea de spirit, economia, bilanturile, ambitiile, mintile si preturile aveau un singur sens (spre nori), acum am devenit foarte atenti la balariile prin care ni se tiriie moralul, legat iremediabil de situatia membrelor noastre inferioare.
Si totusi.
5 schimbari pozitive, cu efecte pe termen lung.
1. Marsul individualismului fara scrupule a luat o pauza.
Oricit de geniali / muncitori / incapatinati sint indivizii care rupeau lantul in anii trecuti (in materie de business sau statut social), acum, cind e vorba de supravietuire, se vede importanta echipei. Nu-i nimic rau in afirmarea si valorificarea capacitatilor individuale, dar nici macar triumful n-are haz de unul singur.
Oricit de inalte gardurile si de groase termopanele, nu se mai poate face abstractie totala de cum o duc vecinii. (Reconstructia spiritului comunitar urban - de la la palierul de bloc la cartier - e cea mai grea batalie sociala pe care-o avem de dat in anii urmatori.)
2. “(Nu-i asa ca) vrei mai mult?” incepe sa primeasca si raspunsuri negative (de voie sau de nevoie).
Aceasta intrebare-fetis a retoricii publicitare m-a enervat de cind am auzit-o prima data. Pentru o vreme, se va intoarce in camara cu instrumente primitive ale comunicarii comerciale.
Chiar daca resimtim frustrare uneori, am inceput sa redescoperim virtutile cumpatarii. Cind cistigi jumatate din ce bagai lunar in portofel acum un an, te cam oftici cind arunci cutia de lapte abia inceputa si expirata in frigider. Iar schimbarea mobilului o data la 6 luni e chiar o fita, nu-i asa? De masina nici nu mai zic.
3. Piata muncii (aia privata) redevine respirabila pentru angajatori.
Stabilitatea echipelor creste, oamenii au mai mult decit suficiente motive sa tina de job-uri. Pretendentii la pozitii de incepator nu mai strimba din nas la 500 de euro pe luna. Atentie, insa, la abuzuri: angajatorii care-si bat joc de oameni in vremuri de criza risca sa-si infecteze reputatia, sa li se usuce si sa cada.
Business-urile care si-au protejat acum oamenii buni, i-au fidelizat pe termen lung.
4. Avem mai putini guru pe cap - slava cerului.
Intr-un an in care cei mai puternici decidenti / proprietari din economie (romaneasca si mondiala) si-au vazut incasarile plonjind, devine greu sa mai accepti aerele de atotstiutor de profesie ale… oricui. Chiar si adus pe bani frumosi din vitrina cu speaker-i a business-ului vestic.
Aproape nimic nu mai este cert, iar insight-urile cu adevarat valoroase vor deveni o marfa rara, pretioasa si localizata. Sint vremuri grele pentru marketerii care n-au invatat decit retete (expirate brusc) sau care au lipsuri serioase in departamentul cojones. Nici mama gurului nu ajuta in situatia asta.
Observatie “laterala”: bilanturile de final de 2009 ale presei romanesti de business spun multe.
5. S-au rarit mult “tunurile”.
“Insolventa” a intrat in vocabularul de baza. Nu se mai fac milioanele de euro la micul dejun, fie el si de Dorobanti. Nici macar sutele de mii nu mai sint atit de la indemina. Fie ca vorbim de multinationale sau de afaceristi de cafenea, cu mobilul incrustat in ureche si cheile de Q7 pe masa. Si nici fotbalistii nu mai sint ce erau odata.
Scade numarul extravagantelor de tip “spart zeci de mii pe weekend”. Dincolo de prostul-gust al presei pe care o alimenteaza, avem sansa sa mai scapam si de predominanta modelelor stupide (la propriu si la figurat) pentru “astia mici” (cu virste intre 5 si 40 de ani, categorie din care fac si eu parte).
Din pacate, exista si jumatatea goala a paharului. Ea tine de dramele personale nemeritate (moral vorbind) ale multor oameni. Indivizi coplesiti de datorii, regrete si nesiguranta, doar pentru ca si-au dorit mai mult decit puteau produce. Ceva imi spune ca, cel putin pentru o vreme, acesti oameni nu vor mai ignora atit de usor scrisul marunt din reclame si din contracte.
Ma intorc la baza. La situatia picioarelor noastre.
In citiva ani (ultimii 10, sa zicem), am trecut de la opinci la “adidasi puma” si apoi la pantofi de firma, crescind permanent viteza, nebagind de seama ca asfaltul prost incepuse sa crape din cauza urcusului. Si incaltarile scumpe ne-au cam lasat tocmai cind traseul coboara abrupt. Si s-a umplut de pietre, pietroaie si pietricele. Pe genul asta de suprafata, daca esti descult, iti dau lacrimile de durere oricit de incet ai merge.
Important e sa nu ne oprim. Pentru ca, dincolo de grohotis, reapare cinstita poteca de pamint. Nu stiu cind o sa mai urce, dar cred ca senzatia talpilor goale pe iarba merita efortul.
