un editorial de Sorin Axinte, partener, Glue
Pentru prima oara dupa 89, dam semne ca devenim o generatie (prin opozitie cu o masa de indivizi impartasind doar niste caracteristici demografice).
Noi, “tinerii revolutiei”(aiurea), cei care am avut primul nostru job intre ’90 si ’95 (sau asa ceva). E un criteriu imprecis, dar il socotesc destul de relevant. Dezbracat de conotatia cosmopolito-jargonica, job = activitate aducatoare de venit. Iar asta, intre noi fie vorba, insemna si adusul de blugi din Turcia sau vindutul de ziare pe strada sau mersul zilnic la fabrica de suruburi.
Noi, cei care am bijbiit dupa o cale, dupa un punct de sprijin, dupa ceva in care sa credem in niste ani in care singura certitudine era ca n-ai cum sa stii ce-o sa se intimple maine (si daca o sa ai ce minca, in zilele mai “strinse”). Iar asta, intre noi fie vorba, a fost un lucru bun. Pentru ca ne-a invatat ca atunci cind nu gasesti solutii, le poti inventa.
Noi, cei care ne trezim acum ca sintem indispensabili pentru functionarea economiei (si pentru alimentarea fondului de pensii al antecesorilor nostri), din postura de manageri sau antreprenori sau actionari. Sau muncitori. Sau contabili. Sau avocati. Sau oameni de vinzari. Sau publicitari. Iar asta, intre noi fie vorba, ne trage incet de sub picioare confortabila scuza “n-avem noi cum sa schimbam nimic, ca banii si deciziile sint la altii”.
Ne-am format ca niste individualisti pur-singe. Din toate cercetarile sociologice pe care le-am vazut in ultimii ani transpar doua componente esentiale pentru generatia noastra: lipsa de incredere in ceilalti (justificata de nevoia acuta de independenta, dar si catalizator de competitie fara scrupule) si pretul maxim pus pe ban, ca unic instrument (la purtator) de control al viitorului.
Ne-am vazut de treaba, fiecare pentru el. Am facut bani (mai multi sau mai putini, dar am facut), am obtinut pozitie sociala (sau ne-am zbatut pentru ea), am scapat de griji primare (sau le-am ignorat), ne-am pus la adapost de inconfortul saraciei (macar aparent) si de agresivitatea strazii (devenind agresivi noi insine, uneori).
Din casa amutita cu termopane, in masina. Din masina cu climatronic, in birou. Din biroul de firma la restaurantul in care platesti cu cardul. De acolo la hypermarket si in vacante par avion. Si inapoi acasa, cu draperiile trase si plasma pe HBO. Doar nervii din trafic ne mai deranjau progresul implacabil spre nirvana consumista.
Deci individualismul ne rezolvase toate problemele.
Un mic amanunt ne forteaza, de ceva vreme, sa reconsideram toata schema.
Ala mic. Copilul.
Sau copiii. Sau intentia de copii. Care trebuie sa mearga la “gradi” / scoala / liceu. Pe strada, cu autobuzul sau metroul, nu intotdeauna prin centru. Si care vor afara, in parc sau la fotbal in spatele blocului sau in cafenele suspecte sau in alte locuri aglomerate si “nesigure”. Ei n-au cum trai in bucla noastra aseptizata, de adulti. Care bucla (chiar si in lipsa unor membri de familie prea vulnerabili) dirdiie si crapa pe alocuri, din motive de criza. Adica portofel alimentat sub standardul de anul trecut.
Si uite-asa ne dam seama ca nu poti trai intr-o tara (oricare ar fi ea) fara sa mergi deloc pe jos, pe strada, dincolo de vitrinele din centru si de mall-uri. Unde te lovesti de cei care n-au reusit sa obtina nici bani, nici all-inclusive, nici climatronic. Si care te injura in gura mare daca nu le place fata ta, iti taie fata in hirburi tunate si asculta manele pe strada, la mobilul de fite, furat acum doua zile. Nu se pune problema sa-i omori. Sa-i eviti nu poti tot timpul. Trebuie sa-i suporti sau sa-i educi. Ambele solutii dureaza o viata.
Si uite-asa, cu termopane si climatronic si all-inclusive, cu tot, am inceput sa vorbim (din nou) de emigrare. Aceasta marota care ne-a mai bintuit odata, acum vreo 15-20 de ani, cind nu vedeam nimic bun pentru noi in tara asta.
Asta este momentul in care descoperim, cu neasteptare, ca avem nevoie de celalalt. De ceilalti “ca noi”. Ca mult mai multe lucruri ar putea sa ne uneasca decat sa ne desparta. Ca n-are importanta daca sociologii ne ziceau, deja, generatia X sau V sau W, cind pe noi, de fapt, ne durea in basca de oricine nu era in memoria mobilului personal.
Asta e momentul in care incepem sa devenim o generatie. Un grup de indivizi uniti de mai mult decit niste demografice sau de tinjeala pentru cel mai nou gadget. De un scop (in sfirsit) omenesc: sa putem trai civilizat (desi subiectiv, termenul e cel mai potrivit), cu odrasle si parinti si prieteni, in tara asta. Generatia T.
Asta e momentul in care cei care cred ca ne pot pacali (iar?) cu marketing gaunos si marfa de rahat (fie ea ideologie sau emisiune de televiziune sau paine facuta neagra din coloranti) ar trebui sa inteleaga ca li se schimba “targetul”. In bine.
In bine pentru noi.
Multumesc pentru atentie.
P.S. Generatia de dupa noi (25 – 35, tot grosso modo vorbind) e diferita (cu bune si rele); ei sint mult mai constienti de faptul ca au interese socio-economice comune. Si le urmaresc mult mai atent. Poate voi reveni asupra subiectului.
Comentarii
Pionierii societății capitaliste din Romînia.
Nu vreau să crezi că pretind că voua v-a fost mai ușor decît mie, de exemplu, dar sunt ferm convinsă că ați fost mai avantajați din toate punctele de vedere.
Aveați o economie cît de cît stabilă care vă oferea anumite facilități, spre deosebire de prezentul mocirlos în care încerc eu să-mi croiesc un drum. Ã…ži sinceră să fiu, nu știu ce este mai șubred: drumul sau încercarea?
Te invidiez. Vă invidiez, pe voi, cei din Generația Å¢, pentru faptul că voi ați fost pionierii, voi ați scris regulile jocului după care trebuie să "cîntăm" noi. Este mai ușor să scrii regilile, decît să le urmezi, iar mie îmi este teribil de greu să le rescriu, pentru că asta încerc să fac, dar nu am cum să reușesc cînd toate ușile îmi sunt trîntite în nas.
And I wonder? Cine este adevăratul vinovat pentru greutățile cu care mă confrunt eu? Societatea, statul sau voi? Generația Å¢.
Voi! Pentru că voi ați scris greșit regulile, voi ați fost individualiști și nu v-a păsat de cei din jur, iar acum vă gîndiți iar la emigrare. Fugiți!
Dar nu-i nimic, eu rămîn să repar răul făcut de voi.
Exact ce trăiți voi am trăit și noi. Lupta pentru supraviețuire și control cu cei de dinainte, pe care i-am acuzat de toate relele din lume. Uneori justificat, alteori mai puțin. În special pentru că multe din prostiile pe care le-au făcut au fost determinate de lipsă de repere și discernămînt, nu de rea-voință. Ceea ce e valabil și în cazul nostru. Forma de organizare politică și economică e doar un context.
Dacă ne-am gîndit la emigrare, am facut-o din cauza senzației că am pierdut războiul nostru. Tot niște victime și noi, deci :)
Așadar, a cui e vina?...
Nu răspunsul e o problemă, ci întrebarea. E o întrebare care nu rezolvă nimic.
În loc să cautați un vinovat, mai bine identificați greșelile făcute de cei dinainte și încercați să le corectați (inclusiv the hard way; e inevitabil, uneori). Ã…ži să nu le repetați. Pentru că alegerile proaste pe care le-am făcut (noi, voi, oricine) ni se sparg tot nouă în cap. Sub formă de "războiul generațiilor".