un interviu cu Andreea Catu, Specialist Relatii Publice, Avon Romania
Avon Romania si-a asumat in urma cu trei ani un PR aparte, iar Andreea Catu un job in care timpul liber si cel pentru birou sunt doua lumi care nu isi incalca teritoriile decat in cazuri exceptionale. Fiecare dintre ele are plusurile ei, Avon ii cultiva apetitul pentru voluntariat, CSR si oameni, pur si simplu, iar timpul liber slabiciunea pentru spatiile deschise in care se simte deopotriva Alice in Tara Minunilor si Indiana Jones.
Ana Draghici: Exista ora sase pentru tine?
Andreea Catu: Ora sase insemnand terminarea programului? Nu chiar. Depinde foarte mult de perioada, dar in principiu, ora sase, ca terminare a programului, nu exista. Insa ar trebui sa precizez ca noi experimentam un fel de flexy time. Astfel incat ora de sosire la birou nu este batuta in cuie. Nu am un program 9-5, ci poate fi si 10 - 6 jumatate. In functie de nevoile fiecaruia. Dar asta este ceva recent. La inceput nu aveam program flexibil. Pot sa iti spun ca rar se intampla sa plec la sase.
Ana Draghici: Cum se desfasoara pentru tine o zi obisnuita din saptamana? Ai timp doar pentru tine?
Andreea Catu: Am mult timp liber, culmea, pentru ca in aprilie s-au implinit patru ani de cand nu ma mai uit la televizor. Stiu ca este un pic neobisnuit ca un PR sa iti spuna lucrul acesta, dar am mult timp liber rezultat din faptul ca am anulat abonametul de cablu. Am mult timp sa citesc, am timp sa discut cu cel mai bun prieten al meu, care este si sotul meu. O alta regula pe care o avem este ca noi acasa nu vorbim despre serviciu. Suntem impreuna de 9 ani, la inceput a fost mai greu, dar de sase ani ne iese figura. Doar daca este ceva foarte important, dar nu este niciodata atat de important incat sa primeze in fata discutiilor despre familie sau despre proiectele personale. Am un ceas biologic care ma trezeste in fiecare zi la sase dimneata. Ma lupt cu ceasul asta biologic, pentru ca as vrea sa mai adorm o ora. Dar acum pentru ca este frumos afara, o sa mergem in parc, stau vizavi de Carol, la un sprint de jumatate de ora. Apoi urmeaza espresso de dimineata, care este nelipsit. Cu sau fara mic dejun, in functie de cat timp imi mai ramane. Apoi plec la birou. De obicei sunt ocupata pana la 6 si jumatate – sapte. Apoi plec spre casa. Ma relaxeaza foarte tare sa gatesc, de exemplu. Asa ca adesea pe drum ma opresc la un supermarket sa cumpar ingrediente. Imi place foarte mult sa ma joc in bucatarie, desi nu ma consider o mare gospodina, dar imi place sa ma joc cu ingredientele si atunci fac tot felul de combinatii traznite, care devin surprize.
Ana Draghici: Iei masa mai mult in oras sau acasa?
Andreea Catu: Le combinam. Noi suntem amandoi zodia Taur, ceea ce inseamna ca apreciem partea asta estetica si gurmanda a vietii. Asa ca alternam. Iesim cam de doua ori pe saptamana, iar in rest, ametesc ceva frugal si interesant. Dar nu gatesc numai eu. Desi sustine ca este antitalent in bucatarie, eu cred ca e doar speriat de multitudinea de procese. Plus ca este inginer si el gandeste secvential si ii e foarte greu sa coreleze mai multe etape. Si e o sursa de amuzament, insa gatim in doi si e foarte interesant. Saptamana trece foarte repede. De luni pana vineri nu prea am mult timp pentru activitati mai complicate. Gatesc, poate vedem un film, dar nu chiar o data pe saptamana.
Ana Draghici: Cam cat din timpul tau este pentru job si cat pentru viata personala?
Andreea Catu: Intr-o zi, cam noua – zece ore pentru job, iar restul este timpul meu. In primii ani, abuzam un pic si alocam mai mut timp pentru job, pentru ca mi se parea totul nou si interesant , nu ca nu ar mai fi si acum la fel, dar era foarte mare tentatia sa descopar lucruri si sa invat. Este cumva normal sa fie asa. Eu am lucrat sase ani in domeniul farmaceutic si apoi am facut switch-ul pe relatii publice. Si de aceea pentru mine era ceva nou, si cosmeticele erau un domeniu nou pentru mine, si atunci eram tentata sa stau mult pentru a invata lucruri noi. Asta s-a intamplat in primul an cand stateam foarte mult peste program in detrimentul timpului liber, probabil 12 – 13 ore. De doi ani de zile sunt mai ordonata si mai atenta cu felul in care imi dozez energia si culmea e ca am devenit mai eficienta din punctul asta de vedere. Chiar am timp sa fac si altceva in afara de job, chiar daca imi place foarte mult. Insa aceste activitati se regasesc mai mult in timpul weekend-ului, pentru ca aproape in niciun weekend nu sunt in oras. Restul vietii mele, care este cel putin la fel de interesanta ca si jobul meu, se imparte intre activitati outdoor si desen, acesta este hobby-ul meu. Imi place foarte mult sa pictez si atunci le combin. Mi-am amintit ceva amuzant. Pot sa consider timpul meu si drumul pana la birou. Am renuntat de un an si ceva sa conduc prin Bucuresti. Asta este iarasi un lucru bun, pentru ca desi stau relativ aproape de birou, petrecem in fiecare zi o ora la dus si una la intors in trafic. Si mi-am zis ca pierd zece ora pe saptamana in trafic si ca lucrul acesta nu imi aduce nicio valoare. Si uite asa am descoperit frumusetea plimbarilor lungi de dimineata, mai ales in zilele frumoase. Merg un sfert de ora pana la metrou. Imi cumpar fructe pe drum. Am descoperit placerea de a privi vitrinele, ceva ce nu apreciam inainte. Simplul fapt ca merg pe strada si observ ca au inflorit copacii, privesc o figura destinsa, trec pe langa o gradinita si imi place sa vad copiii, imi pun muzica si ma plimb, inseamna toate foarte mult. Merg cu metroul si am o carte cu mine. Asta e un lucru foarte intersant. Am observat ca oamenii citesc mult in metrou. Este bine sa iti ocupi mintea cu ceva, sa nu stai pur si simplu intr-un mecanim si sa astepti sa ajungi undeva. Mie mi-a crescut mult timpul de citit. Pe langa timpul clasic dedicat cititului, acum citesc o carte pe saptamana. Asa l-am descoperit pe Marchez, altfel decat il stiam. N-as putea citi in metrou „Critica ratunii pure”, probabil, dar nici nu mi-as propune lucrul acesta. Dar este un mod de a fructifica un timp care pana la urma e liber. Dar revenind la activitatile mele de weekend. Pasiunile mele outdoor sunt, si aici pun pariu ca o sa te surprind, speologia si catarari. Intotdeauna am fost un pic haiduca. Fiind fata de oras, am evadat ori de cate ori am avut ocazia. Mereu am tanjit dupa libertatea pe care ti-o ofera spatiile deschise. Ma oboseste si ma streseaza orasul pentru ca este foarte intens, prea mult zgomot si prea multi oameni la un loc. Zgomotul, praful si faptul ca orizontul este atat de aproape. Stau opt ore cu ochii intr-un ecran de calculator si cel mai indepartat punct in care pot privi este la doua sute de metri, limita urmatoarei cladiri. Este o limitare spatiala care oboseste. Nu esti constient de ea, dar in timp, te oboseste. E ca experimentul acela demostrativ despre stresul acumulat. Daca ai avea in mana un pahar de plastic, cu un deget de apa si ar trebui sa il tii in mana zece secunde, nu ti s-ar parea mare lucru. Daca ar trebui sa-l tii un minut, ok, nu ti s-ar parea mult. Daca ar trebuie sa tii acelasi pahar in aceeasi pozitie, zece minute, acelasi pahar ti s-ar parea infernal de greu. Exact asa este si cu stresul acumulat. Pentru mine, toate activitatile din weekend nu sunt menite sa echilibreze un stres acumultat, ci fac parte din viata mea. Nu sunt neaparat adepta variantei in care trebuie sa ai ceva pentru a compensa altceva. Dar pot sa spun ca efortul psihic trebuie echilibrat de efortul fizic. Pentru ca altfel se creeaza un dezechilibru in organism. Intotdeauna am avut nevoie de componenta asta. Merg pe munte, merg la catarari, intru in pesteri cu prieteni speologi, e o lume extraordinara. Pentru mine fraza, „ma simt ca Alice in Tara Minunilor”, descrie foarte bine senzatia pe care o am, indiferent daca este vorba de suprafata sau despre lumea din subteran. Este extraordinara si necunoscuta. Ma simt asa un fel de Indiana Jones, imi place. In afara de asta sunt oamenii extraordinari. Sunt un anume fel de oameni. Imi e greu sa le spun prieteni, pentru ca sunt mai mult de atat. Imi vine sa le zic prieteni de haiducie.
Ana Draghici: Te vezi cu ei si in Bucuresti?
Andreea Catu: Sunt oameni din Hunedoara, din Cluj, din Timisoara. Si in Bucuresti sunt oameni pe care ii stiu din adolescenta si cu care am haiducit in tinerete, cum s-ar spune. Si am mers la munte si in Vama. Dar unii dintre ei acum au copii si avem altfel de relatii. Oricum, este frumos ca exista o continuitate. Imi place ideea de a imbatrani alaturi de oamenii acestia. Sa privim inapoi si sa zicem, ia uite, a trecut o viata de om si noi tot impreuna suntem.
Ana Draghici: Ti sa intamplat sa iti fie stricate momentele din afara acestei cladiri de problemele de la job?
Andreea Catu: Nu, pentru ca din fericire si stilul meu personal este suficient de flexibil incat sa nu existe conflicte intre aceste doua lumi, ci dimpotriva, ele se armonizeaza perfect. Si la fel, am sansa sa am in ambele directii oameni care nu abuzeaza de „celalalt” timp. Adica jobul e job si viata personala e viata personala. Nu mi s-a cerut niciodata sa incalc granita aceasta. Mi se intampla cateodata, fie inainte sa adorm sau inainte sa ma trezec de tot sa ma gandesc la un anumit lucru legat de job. E ca atunci cand esti la scoala si cu totii stim cum e sa rezolvi in momentele acestea o problema la matematica ce ne-a bantuit o saptamana. Sunt unele ganduri pe care nu le poti delimita strict. Dar, constient, incerc sa o fac.
Ana Draghici: Te vezi in jobul acesta mult timp de acum inainte?
Andreea Catu: Pentru ca fac lucrul acesta de abia patru ani, cred ca mai am mult de invatat si experimentat in relatiile publice. E un domeniu care imi place si care mi se potriveste. Comunicarea cu oamenii. Imi plac oamenii, nicio zi nu arata la fel ca alta. Cumva, daca vrei, spiritul meu de aventura se reflecta si in job, pentru ca fiecare nou proiect inseamna o noua provocare. Nu exista doua la fel, efortul nu este acelasi, oamenii sunt de cele mai mute ori diferiti. Dar e vorba de oameni si lucrul cu omanii e intr-adevar foarte frumos. E un job care mi se intoarce ca feedback intr-un mod extraordinar, mai ales ca in afara de partea de corporatie si de produs, ma ocup si de proiectele de resonsabilitatea sociala. Sunt doua campanii mari, una despre cancerul la san si campania impotriva violentei domesticei, unde, la fel, am niste satisfactii extraordinare. Nu numai legate de premiile internationale pe care le primim si de banii pe care ii strangem, dar este vorba de lucruri simple, cand faci o strategie, cand faci un proiect, aceste lucruri ajuta niste oameni, iar ei sunt concreti si nici nu mai conteaza volumul de munca din spate, daca unul singur stii ca a mers spre mai bine, l-ai vazul, l-ai simtit, eventual ti-a spus lucrul acesta, este cel mai important. Iar asta se intampla destul de des. Pana la urma este impirtant sa faci ceva ce iti place. Chiar daca este vorba de viata profesionala sau cea personala, chiar cred ca este important sa faci lucrurile care iti fac placere cu adevarat, pentru ca acelea te incarca si justifica si efortul pe care il depui. Mi se pare trist sa ai un job in care muncesti foarte mult sau nu muncesti si de fapt sa nu ai nicio satisfactie. Acela este un timp pierut. Ai putea la fel de bine sa nu faci nimic.
Ana Draghici: Te tenteaza ideea de antreprenoriat?
Andreea Catu: Am deja propriul meu business. Am un site de fotografie. Intotdeauna mi-au placut proiectele personale. In ciuda faptului ca am o viata profesionala plina. Poate si un business in PR. Pentru ca este o componenta necesara in orice fel de business. Indiferent ce ai face, tot ai nevoie de PR. Si in viata personala si in cea profesionala. Daca vreau sa organizez o mica expeditie, tot am nevoie de ceva PR pentru a reusi. Site-ul de fotografie a aparut dintr-o pasiune comuna, a mea si a sotului meu. La mine are legatura cu pictura. Ma incita orice forma de arta vizuala. Totul a inceput ca un hobby simplu, iar acum se afla in stadiul de laborator de fotografie alb negru si site de fotografie, www.traveler.ro. Este o calatorie cu o altfel de perspectiva. Site-ul reuneste tot felul de colectii de fotografii tematice, dintre cele mai diverse. Si ale mele si ale lui. De exemplu, acum cativa ani cand a murit Papa Ioan Paul al II-lea, am avut impulsul de a merge la Roma si a fost una dintre cele mai frumoase si intense experiente foto-jurnalistice. In acele zile, Roma a vibrat de foarte multa umanitate, orasul a fost vizitat, atunci, de cinci milioane de pelerini. Acesta este un exemplu de proiect. La fel sunt carnavalul de la Venetia sau expeditia de anul trecut din Madagascar. Ma implic si in proiecte de voluntariat, de fiecare data cand am ocazia. Imi place mai mult zona asta mai putin populara sau confortabila a traficului de persoane sau copiii bolnavi de boli grave. Omenii se feresc de zonele acestea. E mult mai simplu sa plantezi un copac. Un copac nu iti da feedback. Un om care sufera iti da feedback in permanenta si, atunci, mai fac consultanta si pe genul acesta de proiecte. In timpul meu liber, evident. E un tip de lucru care imi place, e un mod de a-ti petrece timpul intr-un fel valoros si plin. Poate fi un raspuns la intrebarea: de ce m-am trezit azi? Poate fi o alternativa la raspunsul „M-am trezit pentru a face un buget”. Daca zic asta, nasol. Daca zic, „Ma trezesc pentru ca azi terminam un spital de oncologie din Timisoara”, parca ma simt altfel.
Anul acesta implinesc 33 de ani.
Ana Draghici: Cum ai ajuns la Avon?
Andreea Catu: Dintr-o intamplare, pentru ca nu ma vedeam deloc lucrand intr-o multinationala. Eram pe punctul de a accepta un alt job, tot in PR, la o agentie foarte mare de publicitate, cei de la Lowe&Partners ma doreau foarte mult. Si e distractiv ca la interviu la ei am fost intrebata, unde ma vad peste zece ani si le-am zis ca in Africa, fotografiind elefanti. Am ras, dar ei au inteles ce vroiam sa zic. Apoi am fost chemata la Avon, la un interviu unde am mers mai mult din curiozitate, pentru ca nu-mi plac multinationalele. Nu-mi place ideea de regimentare in niste proceduri rigide. Surpriza a fost ca echipa de aici este foarte tanara, media de varsta la Avon este de 30 de ani. Iar aceasta se reflecta in tot, de la felul in care arata birourile pana la energia cu care se lucreaza. Mi-au placut amandua locurile. Si am facut ceva ce i-a surpins si pe cei de la agentie si pe cei de la Avon. Am cerut sa lucrez in ambele locuri cate o zi. Ai putea spune ca o zi nu are nicio relevanta. Dar nu e asa, pentru ca e suficient pentru a-ti da seama de energiile de la locul respectiv, sa cunosti oamenii cu care urmeaza sa lucrezi. Mi-au placut ambele locuri, ambele echipe. Decizia a venit intr-o dimineata la mare, in Bulgaria si a fost una luata dupa feeling, in urma unei evaluari rationale, pentru ca sunt absolventa de marketing. Dar am luat decizia care m-a inspirat mai mult la momentul respectiv. Stiu ca pe lista de pro si contra, timpul liber a fost un criteriu care a avut o pondere foarte mare in luarea deciziei. Am laut o decizie buna, pentru ca aici oamenii m-au acceptat asa cu sunt, un pic diferita de celelalte colege de beasla, poate au contat si rezultatele campaniilor in care m-am implicat, asa cum este cea impotriva cancerului la san.
Ana Draghici: Te asteptai sa ai jobul de la Avon in urmatorii ani?
Andreea Catu: Aveam o regula. Sa nu stau intr-un loc mai mult de trei ani. Provocarea este sa iesi din zona de confort. Atata timp cat stai acolo si te simti bine, ajungi la un fel de auto-limitare. Eu acum implinesc trei ani de cand sunt aici. Imi pace foarte mult ce fac dar nu stiu daca voi mai sta aici doi ani sau nu. Proiectele pe care le incep sunt pentru mine la fel ca puii care sunt crescuti in cuib. La un moment dat, sunt suficient de mari sa o ia pe cont propriu. Nu este voba de faptul ca au trecut trei ani fix si gata. Cel mai important este ca nu vreau sa ajung in situatia in care sa zic dimineata: „Aoleu, iar trebuie sa merg la birou”. Dar, deocamdata la Avon cel mai important este ca un proiect nu seamana cu altul. Ca partea de CSR este foarte importanta si ca in timp am invatat si imi place sa lucrez cu ONG-urile.
Ana Draghici: Jobul pe care il faci inseamna multe cunostinte si relatii cu oameni de toate felurile. E adevarat si in cazul tau?
Andreea Catu: Cunosc foarte multi oameni intr-adevar. Mai ales din zona publica, prin evenimentele pe care le organziam an de an. Uneori se intampla ca datorita unei simpatii reciproce, oamenii la care ajungem prin campaniile noastre sa faca parte din viata mea, ca o prelungire a povestii de la serviciu. Se deschid foarte multe universuri, mai ales prin natura jobului. Pana si pe prietenii mei cu care merg prin pesteri i-am cunoscut la un team building Avon. De aceea, e total aberant sa spui ca viata profesionala se deosebeste clar de viata personala. Pentru ca tu esti acelasi om in definitiv si relatiile umane sunt flexibile in functie de aria de interes.
Ana Draghici: Care este locul tau in echipa Avon?
Andreea Catu: Ma simt ca si cand as lucra intr-o agentie de publicitate. Numai ca am acelasi client, dar aria de servicii pe care le solicita sunt foarte diverse. Suntem o echipa tanara in care fiecare dintre noi trage in aceeasi directie. Ne vedem mult si in timpul liber, mergem la teatru, la concerte.
Ana Draghici: Ce ti-ar placea sa faci daca nu ai mai fi la Avon peste doi ani?
Andreea Catu: As lucra tot in domeniul comunicarii. Mi-ar placea foarte mult sa ma specializez pe partea de lobby in zona social umanitara. Categoric din viata mea vor face parte spatiile vaste, indiferent daca sunt aici sau din Africa. Am o slabiciune pentru Africa. Toatea acestea in cadrul unui proiect umanitar. Si am ocazia sa fac asta, este doar o chestiune de timp pana cand o sa trec la fapte.
Comentarii