un editorial de Stefan Liute, Strategy Director, Grapefruit
"When you reach for the stars, you may not quite get one, but you won't come up with a handful of mud either."—Leo Burnett
Cred ca cea mai mare piatra de la gatul nostru, al tuturor (sau aproape al tuturor romanilor. Oricum, piatra asta atarna cam peste tot, de la ultimii cersetori pana la „locomotivele” antreprenoriatului romanesc modern.) este complacerea in mediocritate, in soarta caprei vecinului de peste gard. Imi vine uneori sa-mi spun, atat mie cat si celorlalti care fac afaceri (nu doar marketing) in tara asta: „Mai uita-te naibii si in satul vecin, sau chiar peste deal (sau peste garla), si nu te mai opri la curtea pe care postasul, Salvarea si popa o confunda cu a ta! Ridica-te si umbla, daca vrei sa ramana ceva de pret in urma ta. Risti sa te impiedici si sa dai cu nasul in noroi (si-n altele) sau sa ti-o iei in nas. Nu mai spun, oroare, o sa te murdaresti pe pantofi. Dar si pana in gat merita sa te murdaresti, daca asta e pretul de iesire din Glodenii Gandului (Acest toponim este real, nu imaginar. Dar il folosesc aici in mod pur figurativ – are o putere mult prea mare de sugestie si nu ma pot abtine, fara a desconsidera in vreun fel nici acea asezare, nici pe locuitorii ei.). Indrazneste sa te masori cu cei cu adevarat buni si nu uita ca, deseori, ei nu sunt concurentii tai de acasa, ci altii dinafara care n-au auzit vreodata de tine.”
Ceea ce ne lipseste cronic (nu cu desavarsire, dar cronic) este curajul (sau nebunia) de a ridica ochii, de a ne lungi gatul si de a privi la cei mai buni in domeniile noastre—cei mai buni la modul absolut, nelimitat geografic sau cultural. Si de a-i concura pe ei, sau macar de a incerca s-o facem. Altii fac asta din principiu, castigand astfel anduranta daca nu si permanenta superioritate. Japonezii vorbesc de (si au trecut prin) „infrangeri onorabile”, in care lupti si incerci sa invingi chiar si in conditii disperate, pana la moarte. La un ocean (geografic si moral) distanta, gangsterii americani se raporteaza la viata intr-o maniera nu tocmai diferita, exultand manelistic si popular: „Get rich or die trying”.
Stiu o mana de oameni care asa au inceput: acum cinci, zece sau cinsprezece ani au avut curajul sa nu spuna nu se poate, nu stim, nu e voie, e greu, sunt altii mult mai buni, n-avem nicio sansa.
Dar niciunul dintre ei nu sufera de megalomanie (boala des intalnita printre antreprenori si marketeri, chiar daca niciunora nu le place sa admita acest lucru. Cu backgroundul meu in medicina, eu privesc cu intelegere acest lucru si cred ca nu e o rusine ci, deseori, o conditie necesara pentru anumite tipuri de performanta intelectuala si profesionala.) si nu povestea lor e importanta aici. Ci atitudinea de care tot vorbesc—ea ar putea fi reprodusa in masa si nu prea e. Avem afaceri in Romania care sunt lideri regionali—dar cel mai adesea in domenii de nisa si oricum foarte putine. Ideea de a concura la scara globala a prins radacini in doar cateva spirite antreprenoriale capabile sa vorbeasca romaneste. Asta in conditiile in care jucam intr-o piata globala: produse, servicii, oameni si idei, toate se schimba si se misca intr-un astfel de context acum. O stim de multa vreme dar nu cred ca prea multi dintre noi s-au gandit cum ar trebui sa se schimbe ei insisi, mental, nu doar pentru a face fata, ci pentru a prospera pe termen lung. In caz ca n-a spus-o nimeni in clar pana acum, nici noi, oamenii de marketing, nu suntem mai breji decat restul. Nu va amagiti cu diversele premii pe care diverse agentii, clienti sau campanii le capata pe la diverse concursuri internationale de profil—ele sunt lucruri pozitive dar mult prea putin importante (nu spun acest lucru cu invidie, nici cu trufie – si agentia mea aduna astfel de premii, nefiind nici prima, nici ultima care o face.). O vreti pe adevarata mama Omida? Ei bine, hai sa vedem cate branduri romanesti (altele decat suspectii de serviciu gen Dacia sau BitDefender) au ambitii (sau cote de piata) regionale sau globale. Cate licitatii internationale includ companii de aici (agentii, clienti, nu conteaza). Cati straini ne poarta sambetele pentru ca le dam de furca facand lucruri neasteptate si bune, furandu-le astfel clientela. Cate birouri regionale, cati romani expati, cate multinationale pornite de aici. Cat de mult si de bine se proiecteaza in afara tarii capitalul nostru mental si antreprenorial. Aici cred ca facem greseala capitala si nu numai ca nu ridicam ochii, dar nici nu ne lasam/stimulam unii pe altii s-o facem.
Eu cred nu doar c-ar trebui s-o facem ci si ca putem.
